Când ești nevoit să folosești linia de comandă, trebuie să cunoști comenzii altfel nu ai ce face în linia de comandă. Din fericire sunt câteva aplicații/trucuri care te ajută în acest sens.

Istoricul comenzilor

Cea mai simplă metodă este să te uiți la istoricul comenzilor. Cele mai multe shell-uri și inclusiv bash-ul își creează un fișier cu propriul istoric al tuturor comenzilor folosite. Fișierul pentru bash se găsește aici: /home/nume_utilizator/.bash_history.

Este un simplu fișier text așa că îl poți deschide cu orice editor text pentru a căuta linia de comandă dorită.

Comanda Apropos

Comanda apropos te ajută să găsești comanda corespunzătoare și altfel să termini acțiunea începută.

De exemplu dacă vrei să vezi conținutul unui director, trebuie să rulezi comanda:

apropos "list directory"

Apropos nu funcționează dacă nu scrii corect descrierea comenzii. Dacă în loc de „directory” scrii „directories” nu îți va apărea nimic în terminal.

apropos "list directories"

Pentru a căuta într-un mod mai flexibil trebuie să te folosești de flag-ul „-a” și acum testează cu comanda: apropos "match pattern". Apropos nu a afișat nimic pentru că această aplicație este prea literară, încearcă din nou dar cu flag-ul „-a”.

apropos "match" -a "pattern"

Documentul cu comenzii

Poate cea mai simplă metodă pentru găsirea comenzii dorite este un document cu toate comenzile. Pe internet se găsesc multe astfel de documente pe care le poți salva și în propriul calculator.

Două astfel de documente sunt:

3 comentarii

  1. Salut tuturor!
    Ideea este interesantă, eu o aplic însă „bătrâneşte” şi cea de-a doua soluţie, mi se pare cea mai solidă, pe care te poţi baza (reliable).
    Pentru situaţiile de criză, am un fişier în care trec diverse date critice.
    Formatul este ASCII şi îl export în PDF, apoi îl tipăresc şi îl ţin într-un dosar.
    În acest fel, am la îndemână tot ce ar putea să-mi trebuiască pentru o situaţie ciudată, pe lângă kitul de administraree, despre care am vorbit pe blog (3 stickuri USB).
    Dosarul intră uşor într-o mapă (geantă de laptop…), alături de USB-uri şi eventual ceva cabluri de conectare şi un HDD mic (120 – 160 GB).
    DE CE?
    Rareori faci acasă, administrare în CLI, „pe viu”.
    Dacă ajungi la CLI, atunci, mai curând e ceva grav la mijloc; caz în care, fişierul cu istoricul comenzilor, este gol, pentru simplul motiv că, ori eşti pe un CD-DVD, ori pe un stick USB! 😉

    Răspunde
    • Cred că cea mai bună metodă este să tipărești un document gata creat care se găsește pe internet. În acele documente există și descrierea fiecărei comenzii.

      Răspunde
  2. Păi administrarea în clientul nud, pur și dur, aproape niciodată nu e nevoie să ajungi la el în Linux decît dacă ai dat un reboot și ceva n-a mers bine iar rezultatul e că ești într-o linie de comandă, terminal, reală. Sau dacă administrezi remote un server deși și acolo ai doar linia de comandă dacă ești leneș și nu ți-ai configurat un mediu de administrare mai comod. Pentru utilizatorul Linux normal, mediu, pe desktop-ul de acasă, care nu face lucruri prea complicate un midnight commander pornit într-un emulator de terminal gen konsole plus autocompletion & (su -|sudo), completarea automată a comenzilor, e suficient ca să te descurci peste medie în 90% din cazuri. Pentru restul un simplu fișier text unde mai pui din cînd în cînd comenzile utile pe care le poți scoate și la imprimantă sau salva pe telefonul mobil e suficient. Un lucru curios e faptul că midnight commander-ul nu apare aproape în nici una din setările de bază ale distribuțiilor consacrate, în 99% din cazuri trebuie instalat după ce ai pornit mediul live sau după ce ai instalat distribuția pe hdd printre rarele contra-exemple ar fi distribuția «romînească» redcore sau gobolinux. Printre altele mc are și un editor de text mcedit care mie cel puțin mi se pare mult mai prietenos ca ușurință în exploatare decît clonele vi gen nano.

    «Rareori faci acasă, administrare în CLI, „pe viu”» Eu dimpotrivă administrarea sistemului Linux de acasă, update|upgrade|install șamd, o fac aproape exclusiv din linia de comandă însă nu aia reală, aia e cu totul altceva, ci din emulatorul de terminal cu care vine DE-ul distribuției konsole pentru kde sau gnome terminal & comp. La un moment dat cei de la Ubuntu au început să meargă într-o direcție plăcută ochiului și utilizatorului, cu un administrator de pachete cu multe imagini pentru programe, cu promovarea unor programe considerate de ei mai bune, cu categorii separate pentru programe pe care să le poți cumpăra dacă vrei șamd. Era o chestie utilă în ideea că promovarea unor noi surse de venituri nu e rușinoasă nici măcar în Linux iar așa mai aflam și noi chestii, trestii, noutăți. Da’ era mult de muncă la întreținut partea de prezentare și promovare iar doar cu jumătate din munca necesară integrării în sistemul Ubuntu n-a prins la public pentru că multe din aceste programe erau pînă la urmă doar o poză și un link către o arhiva deb sau un repo third-party ubuntu după care la partea de instalat te descurci singur. Păi asta pot face și singur cu ajutorul MC-ului plus badea goagăl pe post de sfătuitor. Și cam asta a fost, revenit iar la vechile obiceiuri.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *